se intampla!: jurnalul unui sot tacut

se intampla!: jurnalul unui sot tacut: " Am cunoscut-o intr-o intamplare, o intamplare programata daca se poate spune asa, nic..."

jurnalul unui sot tacut

         Am  cunoscut-o intr-o intamplare, o intamplare programata daca se poate spune asa, nici nu stiu ce m-a fermecat la inceput la ea,parea ca totul era cum speram,pot sa recunosc cu ceva in plus.Contactul vizual a fost cel care m-a lamurit,vorbisem timp de cateva saptamani doar pe internet,stiam ca de multe ori pe net se pot ascunde alte identitati ,dar nu aveam ce sa pierd,asa ca pana la urma am hotarat chiar sa o intalnesc.Am fost suprins, daca pe net abia ii  smulgeam cateva afirmatii,eu incercam de zor sa gasesc cateva subiecte pentru a o descoperi,in momentul cand ne-am vazut amobservat o alta atitudine, modul de a accentua unele cuvinte,zambetul ,gestica,nici nu stiu ce ma surprindea mai mult.Cred ca si ea m-a placut din prima,era degajata si cred ca incerca sa ma incurajeze,recunosc in viata de zi cu zi nu sunt tocami tipul comunicativ,nu cred ca lucruile se pot rezolva prin intermediul   vorbelor,unii spun ca sunt rece,dar eu zic ca vorbele spuse la momentul potrivit in situatii potrivite sunt cele mai bune.Dar ea vorbea,si avea un zabet strengaresc,cred ca mai vreau sa o intalnesc.
    In cateva sapatamani in care ne-am vazut,am putut sa descopar o fata chiar ok,dar mereu avea un aer misterios,acum radea,apoi brusc se oprea si nu stiu la ce se gandea,parea pierduta undeva,ceva parca o deranja,sau alte ganduri ii napadeau trairile,nu-mi dadeam seama,sa o intreb,nu credeam ca e potrivit,poate o sa-mi zica.
  Cu toate ca era mai indrazneata ,parca de multe ori avea unele retineri,am incercat la inceput,si cred ca mi-a si reusit,sa o fac sa se simta sigura,sigura pe sentimentele mele,pe ceea ce eu gandesc si simt.
  Au trecut luni,luni in care am inceput sa ne obisnuim unul cu altul, in care recunosc mi-am impus usor usor ritmul meu,este genul persoanei alintate,nu prea ma descurc cu altfel de atitudini de aceea prefer sa le ocolesc,eram sigur ca ea ma iubeste,nu incape indoiala,nu i-am spus niciodata ca o iubesc,consider ca dovezile  sunt  mai sigure decat aceste vorbe atat de usoare,iubirea cred ca se simte nu se vorbeste,nu se elogiaza ,nu se descrie.Da , ea mi-a zis ca ma iubeste,de fapt in timp  ce dormeam mi-a scris pe mana ,te iubesc,am zambit deoarece ea se semnase ,Carmenica,a zambit si ea,bine eram sigur ca poate si-ar fi dorit sa zic si eu,dar ,nu am putut ,si nu pentru ca nu simteam,pur si simplu nu-mi ies astfel de cuvinte.
Un gest care m-a facut sa o iubesc enorm, a fost atunci cand  mi-a sarutat mana,nu ma asteptam,nu credeam ca este posibil,dar aunci am putut fi sigur ca este a mea pentru totdeauna.
  Stiu ca de multe ori se astepta la gesturi mai tandre,mai dragastoase,dar vreau sa inteleaga ca lucrurile sunt mai pragamtice si ca ar trebui poate sa fie mai  stapana pe ea.Tin mult  la ea,m-a fermecat din prima,sunt mereu uimit de ea,vreau sa o stie fara sa-si mai puna intrebari,dar cum,dar ce simt,dar ce vreau,daca o iubesc ,sau nu?asta sunt eu,si ma accepta.

M-am casatorit cu ea,si nici n-am cerut-o de sotie,incepusem sa ma obisnuiesc cu stilul nostru de a ne petrece viata,dar se pare ca ea nu era chiar multumita,isi dorea o certitudine ,am observat ca ea a vazut in mine lucurul pe care cei din jur nu-l observasera,ca pot fi stapan pe mine si pe propria viata,ca pot hotari detasat fara intervetia altora,nu ma asteptam la asta,la hotararea ei.S-a intamplat la un suc,vroia neaparat sa iesim la o pizza,ok am zis ,mergem,in timp ce ma gandeam la pizza ,mi-era sete si bausem aproape tot sucul,mi-a spus direct ,auzi,nu vrei macar sa scoatem actele,sau trebuie sa-ti zic vrei sa te insori cu mine?,nici nu stiu cum am baut sucul intr-o secunda,era directa,parca prea directa,ce as fi putut sa zic,nu vreau sa o pierd,si este asa de hotarata,incat am acceptat,si uite asa m-am vazut insurat si scutit de impovarata sarcina de a face eu cererea in casatorie.Asa cum am spus nu sunt omul gesturilor,al cuvintelor dragastoase ,al declaratilor inflacarate,chiar mi se par nepotrivite,am planuri de data aceasta planuri de viitor si datorita ei pot sa-mi creez viata asa cum mi-o doresc.

ne-am ratacit?

O intrebare?  Cine suntem?
 In noianul asta de exemple de viata cred ca ne-am peirdut identitatea,cine suntem cu adevarat? exista atatea explicatii si poate atatea raspunsuri pentru intrebarea asta,aparent simpla,dar totusi care este diferenta intre noi oamenii,cine face aceasta diferenta? fiecare dintre noi sufera sau se bucura,simte,gusta,ne identificam si in calitati  si in defecte, de ce ne credem unici cand de fapt suntem gemeni cu totii,nici macar nu obervam lucrul asta,dar azi chiar incercam sa ma detasez de problemele cotidiente,nu,sa stau deoparte de scena vietii,si totusi am aflat ca lucrurile care ne unesc tot ele ne despart,ca lumea nu are inceput si nu are sfarsit,ca gustul dulce ramane dulce, si cel amar e tot amar, e posibil sa fim mult mai asemanatori decat diferiti?

Suntem roboti sau suntem ramuri vii,stie fiecare dintre noi solutia salvatoare pentru o zi mai buna,stie cineva care a fost trecutul cand uitam totul atat de repede?Ne repezim sa dam solutii pentru viitor cand noi nu ne-am impacat cu trecutul,cand nu stim sa traim prezentul,, probabil ca mereu vom fii intrebarile vii,iar cu timpul doar intrebarile se vor alege de noi...

exista sau nu exista!

Un fel de,  "a fi sau a nu fi"!, mereu citesc ,ascult, vad,cum lumea incearca sa constientizeze ceva, este adevarat sau nu?, traim intr-un sistem coordonat,robotizat de niste minti care vor sa tina lumea sub control,de loje masonice ,gata sa porneasca un nou razboi pentru a mai decima din populatie?,primesc tot felul de mailuri in care suntem avertizati ca mancam produse nocive,bem niste otravuri,ca s-a declansat un sistem in care omenirea este sortita la pieire ,ca porneste un nou razboi psihologic, in care oamenii vor ajunge sa se epuizeze din dorinta de a supravietuii si pentru a-si asigura un trai cat mai bun,de fapt si dorinta noastra de a avea cat mai multe,cat mai mult confort, toate acestea ar duce de fapt la ruinarea omenirii,,,,hmm,,,stau si ma gandesc o fi ceva adevarat,,poate pentru ca suntem mereu in competitie,mereu nemultumiti,nu stiu cat vor se ne distruga altii cat si noi incercam asta, mereu vrem mai mult,mereu ne dorim lucruri la care nu putem ajunge asa usor,ravnim, vrem,vrem ce este mai bun,si cum se spune "ce este bun ori e pacat ori ingrasa",dar oare cum putem sa ne detasam de ele?, poate ar trebui sa luam putin din teoria budista, din acel "zen" in care oamenii ar fi mai fericiti daca si-ar dori mai putine, un intelept om spunea "ESTE BOGAT CINE ARE NEVOIE DE CAT MAI PUTIN", si atunci oare n-ar trebui sa incercam sa ne detasam ,sa privim dincolo de problemele omenirii, sa vedem ca ce ne dorim avem langa noi, nu stiu,poate ca am fi mai fericti,,,poate ca universul ne-ar ajuta,asa cum se tot vehiculeaza New age filosophy,cum de fapt putem sa cerem universului,si el sa ne asculte cu conditia ca noi sa fim multumiti si sa apreciem ce avem momentan,asa putem avea mai multe,pana la urma nu stiu daca cineva a descoperit elixirul vietii eterne,asa ca ar fi bine sa traim viata asta pe care o avem, dar si asta trebuie traita cu cap,,,timpul trece,,,,,